Balada soldatului antisovetic, Ion Ifrim [inspiring books for teens txt] 📗

dintr-o cânepă foarte rezistentă, cu excepţia peticelor din fund ce săreau în mod strident în ochi, căci, nemaigăsind ceva asemănător, fusese obligat să-şi coasă un material de altă culoare. Singura lui lozincă, la fel de mobilizatoare ca şi cea marxisto-leninistă, puţin modificată, ce e drept, era: Ciorditori din toate ţările, uniţi-vă! Ca şi Pliuşkin, cruciatul ce-şi regreta supravieţuirea, nu iubea pe nimeni, luându-şi la goană băiatul şi cele două fete pe care le avea. Cunoscându-i prea bine parcimonia, dac-ar fi dat vreunui copil măcar o fondantă sau o halviţă, cred că timp de trei ani nu l-ar mai fi apucat somnul. Pe vremea când încă mai trăia Miţa, soţia sa, boteză un copil, punându-i acelaşi nume: Ghiţă, zis mai târziu şi Năritu, din cauza unei cicatrice, rămase de-a lungul nasului, în urma unei lovituri de cuţit, pe care i-o aplicase cineva din lumea interlopă, din care avea să facă şi el parte, căci, o dată cu numele îi dăduse şi deprinderile, finişorul său începându-şi cam de pe la vreo doisprezece ani, când acesta nici măcar nu împlinise majoratul, cariera de ciorditor, spărgând magazine, cu predilecţie alimentare, de unde pleca cu navetele pline cu băutură, peste care mai aşeza şi câteva batoane de salam, eugenia, napolitane, bomboane, chibrituri, ţigări, papiote de aţă, furând, apoi, din maşini, casetofoane, de fiecare dată având ghinionul de a fi prins şi băgat la zdup, astfel, încât, din cei aproape şaizeci de ani pe care-i avea, nu se ştie dacă numărul celor de detenţie nu era mai mare decât cei petrecuţi în libertate, devansându-l chiar şi pe Nelson Mandela, Jan Valjan fiind un dulce copil în materie de penitenţă, graţie talentului moştenit de la naşul său, căruia nu înceta să-i aducă omagii, sărutându-i, cu o pioasă recunoştinţă, mâna, la sfârşitul fiecărei scrisori pe care i-o trimitea din puşcărie, cu toate că nu-i dăduse nimic niciodată, dar nici el nu-i pupase mâna naşului, purtându-i, în ciuda proverbialei sale zgârcenii, toată stima şi respectul pentru talentul pe care-l moştenea, făcând din asta o carieră, scriind încă de la începutul scrisorii, ca şi-n ziarele mobilizatoare de pe vremea comuniştilor, mai sus amintita lozincă. Ca o culme a ironiei nu se ştie pe ce îşi consuma ghiujul pensia, cea de ceapist şi de veteran de război, căci nu fusese văzut niciodată cumpărând măcar o pâine, hrana lui zilnică fiind vrăbiile şi porumbeii sălbatici pe care îi ademenea într-o capcană unde zvârlea câteva boabe de porumb. Ceea ce era şi mai absurd, întrecând orice imaginaţie, atunci când una din fiicele sale venea în vizită tocmai din Milano, căci se căsătorise cu un italian, patronul unei fabrici de pietre abrazive, cunoscându-l într-o vară pe plaja Mării Negre, era că şi după plecarea acestora lăsa să se mucegăiască calupurile de brânză, rotocoalele de caşcaval, batoanele de salam de Sibiu, măslinele, icrele de Manciuria în vid, trecute cu complicitatea funcţionarilor prin vamă şi alte alimente de care nu se atingea, stând la pândă cu mâna pe aţă, trăgând-o, atunci când naivele păsări ale cerului făceau imprudenţa de a ciuguli boabele aruncate pe fundul capcanei. Cu puţin înainte ca evenimentele mult aşteptatului decembrie să fi avut loc, fiica sa îi făcuse chemare, invitându-l în patria lui Dante Aligheri. Urma ca ceapistul să plece la bordul unui Charter, aşa cum fusese sfătuit, dar ciufutul, din teama de a nu fi mâncat de rechini, cuprins de o sumbră presimţire, căci avea în faţa ochilor imaginea avionului ce se prăbuşeşte în apă, pentru o mai mare siguranţă, refuzase, preferând călătoria cu trenul. Pe drum, la graniţă (Tu-l în cur pă mă-sa p’ăla care te minte, avea să-i povestească colonelului), securiştii l-au dezinformat, urcându-l într-un tren, al cărui itinerariu era invers decât cel normal, admirând peisajul prin fereastra vagonului, fără a avea nici măcar cea mai vagă bănuială, trecând prin micuţa gară construită de Anghel Saligni a Râmnicului Sărat (prin care trecuse odinioară şi Tolstoi), gară pe care n-o recunoscuse, deşi în fiecare primăvară, de când fusese lăsat la vatră, călcase pe dalele acelui peron, traversând şinele de cale ferată, uitându-se într-o parte şi alta cu teama de a nu fi călcat de tren, grăbit să prindă rata, cu un sac în care guiţa un godac cumpărat din iarmaroc. Fericit că se îndepărta de locurile acelea, şi că va vedea Italia, unde va face o baie la duş, căci de când se întorsese din război, în afară de-a se bărbieri, tot cu un brici, şparlit şi el din valiza unui camarad, trupul său nu prea luase contact cu apa, într-un târziu îşi desfăcu bocceluţa, scoţând de acolo o felie de şuncă, una de brânză, o ceapă şi câteva felii de mămăligă tăiate de acasă, căci între timp, după atâta călătorie, i se făcuse foame. Şi apoi, să cobori cu mămăliga şi cu ceapa în gara din Roma, unde fiica sa îl aştepta, ar fi râs şi gâştele Capitoliului de el. Adormi în cele din urmă fericit, cu capul rezemat de geamul vagonului, fără să-i trecă prin cap că de fapt se apropia de Odessa şi într-un fel de Cotul Donului de unde scăpase ca prin urechile acului. Zgomotul monoton al roţilor de tren, pe fondul căruia aţipise, îl făcu să retrăiască lunga călătorie a prizonierului. Se trezi, aşa cum avea să-i povestească colonelului, prietenului său de-o viaţă, zgâlţâit de mâna păroasă a unui individ, ce stătea aplecat din cauza înălţimii dar şi al compartimentului cu plafonul parcă prea jos. Buimac, se crezu, în sfârşit, ajuns în patria Cezarilor. Fiind o zi de sărbătoare şi coborând de fapt într-un oraş al Uniunii Sovietice (toate acestea aveau loc cu puţin înainte de venirea lui Gorbi la putere), de numele căruia nici măcar nu-şi mai aducea aminte, mai apucase doar să zărească un grup de manifestanţi ce purtau pancarde cu portretele lui Lenin, Stalin, Karl Marx, Engels. În timp ce privea grupurile compacte ce mărşăluiau într-o perfectă cadenţă, un kaghebist, secondat de doi cerberi, cu bastoanele de cauciuc în mână, îşi şi făcură apariţia, apucându-l de braţ şi ducându-l într-un birou aflat pe peronul gării pe care apucase să-l părăsească îndepărtându-se vreo câteva sute de metri. Acolo, în încăperea aceea, unde, la un difuzor agăţat pe perete, se putea auzi o arie a lui Şaliapin din Don Quijote, zdrahonii i-au tras o papară soră cu moartea, rupându-i paşaportul şi trimiţându-l ramburs, cu mandat de primire, lecuindu-l pentru totdeauna de a intenţiona să mai fugă din ţara sa. Presimţindu-şi sfârşitul îşi pregăti de moarte costumul de ginerică, mâncat de molii şi cam ros pe la guler, căci între timp mai fusese purtat pe la diferite sărbători ale recoltei, cum era CUASC-ul, ce se ţinea imediat după treieratul grâului şi unde, pe o scenă improvizată în aerul liber, cântase şi el din toată puterea bojocilor, înconjurat de notabilităţile satului, cu un avânt revoluţionar, cântece patriotice, odată plecând, alături de un grup de ceapişti, tocmai la Sinaia, unde vizitase Castelul Peleş, moştenire a regelui Mihai I de la tatăl său Carol al II-lea, transformat de comunişti în obiect de turism. Impresionat de frumuseţea clădirii, în faţa căreia făcuse şi câteva fotografii alături de preşedintele colhozului şi ai altor fruntaşi în întrecerea socialismului, de câte ori vedea pe perete tabloul acela trăgea câte o înjurătură birjărească la adresa familiei de Hohenzolern, scuipând cu năduf: Ptiu! Huideo. Neintroduşilor. Viniticilor. Anafura mamilor voastre de bandiţi. Tu-vă muma-n cur de hoţi (sic!) cu clica voastră cu tot. L-aţi arestat pe Antonescu şi l-aţi trimis la moarte, în timp ce voi, spurcaţilor, vă băteaţi pe umăr cu generalii ruşi, aplaudând scamatoriile lor. Nota Bene: Cu câteva zile în urmă, în timp ce îşi peria costumul acela (era prin ‘91), văzu la televizor o peliculă din Arhiva Naţională, în care majestatea Sa, regele Mihai I, bătea din palme în faţa ofiţerilor ruşi ce jucau Cazaciocul într-un ritm din ce în ce mai îndrăcit. Că plana suspiciunea morţii, ce avea să survină la câţiva ani de la cele povestite mai sus, datorate acelei bătăi administrate cu simţul răspunderii de către cei doi cerberi, nu se mai ştie. Abia după trecerea lui la cele veşnice, avusesem bafta lui Agamiţă Dandanache de a intra în posesia unei scrisori, trimisă din Milano de fiica sa, din care aveam să aflu unele lucruri aproape neverosimile privind comportamentul său. Pe un ton de o transparentă revoltă, încă de la începutul epistolei, aceasta-i reproşa faptul că se înhăitase cu o ţigancă, care nu făcea decât să-l mănânce de bani. Şi barem dac-ar fi fost numai atât, dar se mai dusese şi buhul prin sat, privind escapadele sale amoroase, făcându-se, tocmai acum la bătrâneţe, de râsul lumii, căci, după cum o ştia, gura lumii n-o putea astupa decât pământul. Dragă tăticule! scria aceasta. Ţi-am promis de-atâtea ori, te rog eu să-ţi bagi minţile-n cap, dacă nu voi veni urgent în ţară şi te voi lua cu forţa aici în Italia. La anii matale în loc să mergi duminicile la biserică ţi-arde de muieri?! Şi barem dac-ar fi fost vreuna mai de doamne ajută care să te spele şi să-ţi facă de mâncare, dar ţi-ai găsit tocmai o ţigancă hoaţă, unsă cu toate alifiile, despre care-am auzit c-a făcut şi puşcărie şi numai câinii n-au f... (...) Am auzit că ţi-ai luat un pikup, sau l-a adus magraoanca de la ia de-acasă, căci toată noaptea se aude din drum cântând, acolo, la matale, numai geamparalele Monicăi Puceanu, Dona Gheorghe Siminică, Gabi Luncă, Cleopatra Melidoreanu, Ileana Sărăroiu, Toni Iordache, Efta Botocea, Ion Lăceanu, Cristache Ciolac, Marcel Budală, Ilie Udilă, Petrică Motoi, Nicolae Turcitu, Grigoraş Dumitru, Fărâmiţă Lambru, ca să citez o mică parte din ei, sub bagheta lui Budişteanu, toţi başauri, unul şi unul, ce-l gâdilă la c...e pe Ceauşescu, atunci când acesta nu se află în vizită de lucru. Te rog să-mi ierţi limbajul nepotrivit al unei fiice faţă de părintele ei, dar ce-am auzit despre matale m-a scos aşa de tare din sărite, încât n-am mai rezistat, aşa că iată-mă dezbrăcată de caracter. Cine mi-a adus la cunoştinţă despre toate aceste aventuri este treaba mea, am eu oamenii mei, care, chiar dacă nu fac parte din serviciile secrete ale ministerului de interne, sunt mai ai dracului chiar şi decât mosadul israelian. Ca să-ţi demonstrez cât de bine sunt pusă la punct, ştiu că gaşperiţa asta plină de şmecherii seamănă cu Sarita Montiel, o adevărată starletă, ce a reuşit să-ţi sucească mintea, dansând din buric, văzându-te aşa de prost, căci nu eşti nici primul şi nici ultimul pe care-l fraiereşte, mâncându-i banii. Să nu mă-nţelegi greşit, căci eu nu vreau să-ţi institui un embargou privind geamparalele şi cu atât mai puţin relaţiile cu vreo femeie, sunt sătulă de câţi octogenari libidinoşi am văzut şi pe aici, dar nopţile nedormite şi băutura te vor da cât de curând gata, aşa că n-ar fi de mirare s-aud cum vei sfârşi printr-o congestie celebrală, sau vreun infarct miocardic, ştii doar foarte bine că încă mai profesez meseria de asistentă într-o clinică, aici, în Milano. În definitiv poţi face ce vrei cu viaţa matale. Puteţi să vă puneţi şi pirostriile, dar să ştii că la ritmul în care-ţi impune ţiganca să dansezi, nu m-ar surprinde s-aud c-ai mierlit-o cu nasu-ntre ţâţele ei. (...) Poate crezi că totul nu este decât o invenţie a mea. Pentru a nu pune nimic la îndoială din tot ce ţi-am scris aici, iată şi un pasaj dintr-o scrisoare, pe care tocmai am primit-o, pasaj pe care ţi-l redau cuvânt cu cuvânt: Şi cum îţi spuneam, au urmat alte câteva melodii în cunoscutul şi inconfundabilul stil al folclorului nostru, cu nervozitatea arcuşului şi răpăiala degetelor pe claviatura acordeonului, numit, dacă nu mă-nşel, în termeni de specialitate, staccato, printre care mai apărea şi câte una, a cărei cantaţie era ceva mai lentă, ce predispunea la o parşivă melanholie, cum era, ca să-ţi faci o ideie, Inel inel de aur, Deschide gropare mormântul, Anii mei şi tinereţea. Ghiţă, zicea cioara aia, mânca-ţi-aş p...a, ascultă acuma o melodie de-a lui Dona Dumitru Siminică care-o să te bage-n boale. Câteva clipe în