Balada soldatului antisovetic, Ion Ifrim [inspiring books for teens txt] 📗

mentolate şi sticlele acelea de wiski pe care ţi le-au adus băieţii aceia, aflaţi în drum spre Panciu şi pe care tu le-ai dat pe p...a ţigăncii, dar ştii foarte bine că ultima dată, când am venit în vizită, am schimbat 300 de dolari. Ce-ai făcut cu ei?! În afară de colonelul Bardac, de ani de zile nu-i mai călcase nimeni bătătura, în care, după moartea soţiei sale, se instalase urâciunea pustiiri. Văzând vehemenţa cu care fiica sa îl ameninţa că n-o să mai vadă de la ea nici măcar un firfiric până n-o va termina cu starleta aceea de etnie romă: (…) să-ţi fie ruşine (…) în locul matale mi-ar fi crăpat obrazul (…) ai făcut din casa aceea traftir, preocupat de inventarea vreunei posibilităţi de a face rost de ceva parale, căci, ţigările, cafeaua, sticlele de whisky şi chiar şi valoarea a trei sute de dolari, transformaţi în bălceşti albaştri, pe care fiica sa îi lăsase cu ocazia ultimei vizite (în fiecare vară venea însoţită de milanez într-un Alfa Romeo), bani ce se duseseră, ştia el prea bine pe ce, îi veni în cele din urmă şi ideea salvatoare, cerându-i camaradului său de arme un împrumut de câteva sute de lei, cu care, argumentase el, voia să-şi cumpere nişte căpriori. Stai fără nici o grijă. Într-o săptămână, ptiu, ptiu, ptiu, ptiu, ptiu, scuipă pe buricele degetelor, ai banii înapoi. Săptămâna trecuse. Veniseră Blagoveştenii. Trecuse şi duminica a patra a sfântului Ioan Scărarul, însemnată în calendarul ortodox cu roşu, căzând într-o zi grea de iarnă, spulberând zăpada şi el tot nu se sinchisea să restituie împrumutul acela. Pe la jumătatea lui martie, când avusese loc vindecarea slăbănogului din Capernaum, trăgându-şi ciubotele, în care se cuibăriseră şoarecii ce forfoteau pe sub pat, colonelul Bardac se hotărî să înfrunte nămeţii. Viscolul, care nu încetase de câteva zile, îi astupă din nou cărarea, pe care o desfundase de câteva ori, dar zăpada spulberată se punea la loc, ridicându-se şi mai înaltă, fărâmiciosă, greu de aruncat cu lopata, lucru care-l descurajă, gândindu-se că, la întoarcere, n-ar fi putut nici măcar să deschidă poarta, pe care, mai mult ca sigur c-ar fi găsit-o blocată, rămânând pe dinafară. Sosi şi prima duminică din luna aprilie a sfinţilor mucenici Teodul, Agatopod, Claudie, Diodar, Nichifor şi Serapion. Nici un semn. Banii aceea, pe care colonelul i-i oferise sub formă de împrumut, avea să-i recupereze la calendele greceşti. Cu toate astea, ani de zile, cei doi veterani, căpătaseră obiceiul de a sta sub nucul acela bătrân, ghemuiţi, fiecare pe câte un taburet cu picioarele evazate, obişnuind să ciocnească pahar după pahar, golind conţinutul chihlimbariu al unui vin făcut din strugurii tămâioşi, amestecaţi cu zaibărul şi terazul autohton, cules în toamnele târzii, când pânzele de păianjen, peste care se aşeza bruma căzută peste noapte, păreau nişte mileuri suspendate. Greierii amorţiţi, din cauza nopţilor răcoroase de toamnă, abia dacă-şi mai dezmorţeau elitrele cântătoare la razele de peste zi al unui soare din ce în ce mai anemic. Nemaiavând ce să polenizeze, albinele tăbărau pe ciorchinii de struguri ce conţineau o apreciabilă cantitate de zaharină, în care, nu de puţine ori, mureau alcoolizate, fiind terciuite, cu otrava lor cu tot, în ceea ce avea să ajungă una cu băutura aceea. Mai era ceva timp până când iarna, cu viscolele sale siberiene, avea să se instaleze din nou. Rar de tot, aproape o frunză la o mie de ani, cum o spusese odată un poet, se desprindea din coroana uriaşă a nucului, care abia începea să se-ngălbenească, căzând peste spinările încovoiate ale celor doi veterani. În fiecare duminică colonelul Bardac putea fi văzut ridicându-şi bastonul plin cu noduri, făcut dintr-o creangă de alun îndoit la capăt, baston pe care, tot învârtindu-l ca pe o elice pe deasupra capului, într-un viitor foarte apropiat, avea să-l ridice la ceruri cu viteza unui supersonic. Hai noroc, leat! saluta veteranul, în timp ce se chinuia să-i tragă zăvoarele. Era singurul care cunoştea tot schepsisul acelor încuietori. Te pomeneşti că ăsta a venit după banii ăia! era primul lui gând ce-i trecea prin minte. Posac cum era, mai tot timpul, îi făcea semn să ia loc pe unul din acele scăunele, dedesubtul nucului bătrân, ce emana un miros puternic de iod, punându-i în tăcere în faţă carafa cu vin. Deşi păgubit, cheful de vorbă a colonelului părea să-l scoată din sărite. Mai ţii minte leat, începea acesta în mod invariabil, cum de atâta spaimă ţi-ai pierdut şi casca din cap? Gloanţele venite dintr-o parte şi alta treceau pe lângă urechile noastre ca nişte albine. Prrr, prrr, prrr, prrr, prrr, trăsneau puştile nemţilor dintr-o parte, pac, pac, pac, pac, pac, clănţăneau şi mitralierele ruşilor din partea cealaltă. Şi noi la mijloc. Ţii minte cum m-ai luat în braţe, cu ochii holbaţi, cu faţa transpirată, plină de praf, plângând în hohote ca un copil?! Ţipai ca un disperat la mine: Coşcoleo, aici ne va putrezi oasele! Iată-ne ajunşi boşorogi. Aşa ne-a fost scris nouă să nu murim pe pământ străin, cum au murit marea majoritate a fraţilor noştri de arme. Hai noroc, leat! După disertaţia colonelului cei doi tăceau. Tăcerea aceea era un fel de remember la adresa combatanţilor care n-aveau să se mai întoarcă niciodată de pe întinsele stepe calmuce. Îmbrăcat într-un costum de velură verde, cam adus de spate, odată cu trecerea timpului, colonelul Bardac, căpătase aspectul unui bătrânel ce amintea de sobrietatea valeţilor de la vechile curţi regale. I se spunea aşa nu pentru s-ar fi întors de pe front cu un astfel de grad ci pur şi simplu asta era porecla lui. După caterisirea dascălului, care, fiind şi prea tânăr, nu-şi putuse înfrâna apucăturile laice, fusese cooptat în comitetul bisericesc, unde cânta în strană, ca şi Anton Pan, polieleuri, axioane şi doxologii. Tot el vindea şi lumânări enoriaşilor, lumânări pe care le rupea la un capăt cu dinţii, stând la o măsuţă, aflată în pridvorul bisericii, mestecând ceara sub privirile sfinţilor, care-l vedeau cum dădea la o parte mărunţişul pentru o cinzeacă de rachiu cumpărată de la Mitică Papuc, gestionarul cu un ochi de sticlă. Uneori, atunci când clopotarul nu era de găsit cu nici un chip, mai bătea şi clopotul, al cărui zgomot se reverbera pe deasupra salcâmilor înfloriţi şi al mirosului de iasomie, amestecat cu cel de baligă, în care locuitorii staniţei Tatarki, cojani valahi, aflaţi în plină câmpie a Bărăganului, îşi duceau paşnica lor viaţă. Proaspăt bărbierit, cu obrajii scofâlciţi, mirosindu-i în permanenţă a levănţică, cu mersul sprinţar, colonelul Bardac (Barbu M. Cristache, pe numele său adevărat), era omul cu trei decoraţii: cea primită pentru faptele sale de eroism împotriva bolşevismului, după eliberarea Basarabiei, chiar acolo pe buza tranşeii, pe care n-o mai predase superiorilor săi după întoarcerea armelor, purtând-o toată viaţa pe sub reverul hainei, cea de-a doua, tot militară, pentru eliberarea de sub jugul fascist, semnificând antiteza celei dintâi şi, în sfârşit, ultima, ce-i evidenţiau meritele deosebite în întrecerea socialismului, care le anula pe cele două, atârnându-i la piept, fălindu-se, aşa la şto, cum îi plăcea lui să zică, până la circumscripţia unde aveau loc alegerile unicului candidat al unicului partid. Ca un bătrân profet în deşert, ce-şi agită băţul prin aer, obişnuia să trimită (convins fiind că războiul fusese vândut la Yalta), prin eter ogive verbale retroactive: Paştele mamelor voastre de hoţi, vizând abominabila sferă de influenţă ai celor trei bandiţi: Roosvelt, Chorchill şi Stalin, care-l anihilaseră pe cel de-al patrulea. Odată, colonelul Bardac, venise cu un buchet de busuioc direct de la biserică, pe care-l ţinea în mâna în care odinioară ţinuse şi ZB-ul acela. În timp ce stăteau, ca de obicei, acolo, la umbra nucului, pe drum se auzi hodorogind o căruţă acoperită cu un coviltir. Butucii strâmbi şi neunşi scârţâiau într-un mod jalnic. După tăbliţa cocoţată în spatele coviltirului, făcut dintr-o rogojină roasă, zdrenţuită, acoperită cu un celofan rupt şi el pe alocuri, pus acolo din precauţie, ferind pietrele de var de imprevizibilele ploi fierbinţi ale verii, se vedea că negustorul venea de departe. Carul, pe dedesubtul căruia se plimba un câine tras de o gloabă albă, tăvălită prin bălegar, chinuindu-se să urnească coşul arcuit de atâta greutate, fie de sacii cu porumb, fie cu marfa nevândută, înainta şchiopătând agale pe uliţele satelor, aflate în vasta câmpie a Bărăganului, venind, aşa cum scria cu nişte litere chinuite, tocmai din Calvini. Se auzi vocea unuia care striga, umflându-şi pieptul, asemenea unui tenor, prelungind cuvintele: Var, var, vaaar… Hai la vaaaaar! Stai mă nene, se auzi o voce de femeie. Hodorogitul roţilor încetară. Odată cu încetarea scârţâitului se făcu o linişte şi mai apăsătoare. Prin aer se auzi fâlfâitul unor guguştiuci ce se giugiuleau. Frunzele nucilor încremeniseră şi ele. De acolo, de la umbra răcoroasă a falnicului copac, cei doi ascultau cu atenţie loviturile pietrelor de var pe care mocanul, cu nişte sprincene stufoase, le turna unei rumânce gălăgioase, de pe talgerul cântarului, în poala sa. Ia uite... M-aş câca-n pietrele tale. Ăsta-i var?! Ţi-am dat o dublă de porumb şi tu-mi dai... se auzi vocea nemulţumită a femeii. Ho, creştino, nu te mai umfla aşa! Ia de-aici, încercă negustorul de var, cu vocea sa baritonală, s-o împace pe cea nemulţumită. Cumă-n..., începu femeia şi mai revoltată. Na! Mai na! încercă acesta s-o potolească, aruncând-i în poală încă vreo câţiva bulgări crăpaţi de var nestins, fără a-i mai pune pe cântar, lăsând-o pe ciodănitoarea muiere, acolo, în mijlocul drumului, bombănind. Plesni cu biciul pe spatele calului alb, jigărit. Cu mare greutate gloaba se urni din loc, lovindu-şi coastele jupuite de hulube, relund jalnicul scârţâit. Din coviltirul său omul întoarse capul, privind pe deasupra înapoi, văzând-o pe femeie stând înţepenită tot acolo, în locul acela, unde făcuse tranzacţia. Ptrrr! făcu acesta, oprind din nou căruţa în loc. Tu-i crucea mă-si. Cărpănoasă mai eşti, măi femeie! Vino să-ţi dau porumbu-napoi. Staţi-ar stâlpii la cap să-ţi stea, zise aceasta, şi-i întoarse spatele. Cei doi, care continuau să stea la umbra nucului, ascultând cu atenţie de pe taburelele lor scunde, se priviră unul pe celălalt. O frunză tocmai se desprinse din crengile uriaşe ale nucului, ondulând prin faţa lor. Deodată chipul datornicului se lumină la auzul vituperantului glas al femeii care continua să bodogănească. Alege-s-ar praful şi pulberea... Leat, rupse în cele din urmă amfitrionul tăcerea, uite ce-ţi propun eu. Banii n-am de unde să ţi-i dau. Vino mâine pe înserat şi-ţi voi da o muiere. Îl împinse spre poartă, mai mult dându-l afară din curte. Serios, sau vorbeşti la şto cu mine?! se miră colonelul, retrăgându-se cu spatele spre poartă, cu băţul bastonului de alun pe umăr, de parc-ar fi ţinut sapa de care toată viaţa lui nu se despărţise. Nu, nu! Vorbesc cât se poate de serios! Gata leat, mâine seară sunt aici. Grăbită, pe cealaltă parte a drumului, trecea femeia cu poala plină cu var. Colonelul Bardac o salută, scoţîndu-şi şapca soioasă pe dinăuntru din cauza năduşelii, lăsând să i se vadă părul netuns, complet alb, ce-i acoperea urechile. Bună ziua, Stanco! Bună ziua! răspunse aceasta cu o voce clară, parcă prea răspicată faţă de cel ce avusese amabilitatea de a o saluta. După ce că nu mai recunoaşteţi lumea trebuie să zbiere omul la voi chiar şi atunci când vă dă bună ziua, fir-aţi ai dracului, surzilor! bombăni femeia, îndepărtându-se. Vezi c-o să-ţi las poarta deschisă, continuă amfitrionul discuţia, cu privirile îndreptate spre ciupicii transformaţi în papuci ai femeii, care târa mai mult călcâile prin praful drumului, ţinând în poală cele câteva pietre de var, desgolindu-şi picioarele bălane, până deasupra genunchilor, într-un mod cam indecent pentru anii ei. Câinii îi am legaţi, continuă datornicul, fără să-şi ia ochii de pe târlicii femeii, care avea călcâiele murdare de praf, aşa că intri-năuntru fără să strigi fără nimic. Operaţiunea Walkiria fusese dejucată, cu toate că, veteranul octogenar, intrat parcă la apă, proaspăt bărbierit, obrajii scofâlciţi, mirosindu-i, ca de obicei, a levănţică, cu mersul său sprinţar, deşi, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai crăcănat, de parcă şi-ar fi uscat izmenele pe butoi, învârtind bastonul prin